copyleft 2012–2020Portret de monstru
Nu mi-am dat seama în ce proporţie domină ficţiunea în cartea lui Emmanuel Carrère, însă ceea ce este real, oricît de puţin ar fi, e groaznic. Eduard Limonov e un monstru, o fiinţă care nu se lasă înghesuită în tipare umane, oricît de multă îngăduinţă am avea în a le schiţa. Profilul său ţine mai mult de teratologie decît de antropologie. Aşa cum această carte nu este o biografie propriu-zisă, ci un soi de roman biografic. Carrère încearcă din răsputeri să cultive o anumită îndoială, pentru că, de multe ori, îl simt că nu crede nici el în propriul său erou. În primul rînd, dacă rămîi cu ceva după cele 500 de pagini, este acel tremendum cvasireligios pe care-l lasă în urmă contactul cu monstruozitatea: un individ care şi-a construit întreaga viaţă pe baza unei invidii şi a unei ranchiune orientate împotriva oricui se ridica deasupra nivelului său – iar situaţia respectivă nu a fost greu de întîlnit. Un scriitor de mîna a treia, un golan de mîna a treia, un mercenar de acelaşi rang, politician exotic într-o (mega)ţară prea puţin vegetariană şi în nişte vremuri cel puţin ciudate, Limonov pare mai curînd proiectul unui doctor Frankenstein scit decît un personaj în carne şi oase. Totuşi, el există şi, mai rău, a întruchipat idealul unei generaţii întregi de tineri din Rusia. A se citi, pentru atmosferă, Sankea (Cartier), romanul lui Zahar Prilepin, follower devotat al maestrului Limonov.
După ce şi-a dat seama, prin adolescenţa tîrzie, că destinul i-a rezervat ceva mai bun decît o carieră de cuţitar mediocru, Limonov s-a hotărît să devină poet. Un poet de notaţie, explicit sexualizată, aşa cum le stă bine celor care se hotărăsc pur şi simplu să înceapă o carieră în poezie. S-a combinat cu o matroană obeză, un fel de femeia tuturor, care l-a întreţinut pînă cînd s-a hotărît să părăsească Harkovul natal pentru a da lovitura la Moscova, unde s-a întreţinut o vreme din croitorie (printre alţii, i-a cusut nădragi şi lui Bulat Okudjava). Acolo a cunoscut o primă mare dragoste, dar a şi început să-l urască în mod sincer pe cel care va arunca, toată viaţa lui, o umbră asupra carierei sale literare (sau, cel puţin, asta se va întîmpla în mintea lui): Iosif Brodski. În 1974, emigrează împreună cu cea de-a doua soţie, de care va divorţa destul de repede, la New York. Aici, Carrère umple spaţiile goale cu nişte scene destul de crude ale decăderii eroului său, care se scufundă în promiscuitate, alcoolism, homosexualitate, lucruri pe care cred că le culege din prima carte de memorii a lui Limonov, It’s me, Eddie. Se implică în mişcări care mai de care mai dubioase, de la punkul newyorkez la tot soiul de minipartide troţkiste, devine un fel de majordom al unui milionar american, clădeşte constant la ura sa faţă de orice alt emigrant rus cu un oarecare succes, pe podium situîndu-se, bineînţeles, Brodski şi Soljeniţîn. Practică o proză céliniană, se a - fundă în mediul celor care subzistă cu ajutorul şomajului, mai are nişte relaţii amoroase destul de superficiale, apoi părăseşte dezamăgit America, pentru a se stabili la Paris, acolo unde şi cunoaşte un relativ succes ca scriitor. Problema cu Limonov însă este că nu şi-a dorit niciodată să fie doar scriitor sau doar om politic: le-a vrut pe amîndouă, şi-a dorit să deţină poziţia unui guru. Şi a obţinut- o, dar nu fără eforturi şi sacrificii.
Anii ’90 i-au oferit scena ideală pentru toate elucubraţiile care i-au trecut prin minte. S-a întors în Rusia, unde cartea It’s me, Eddie s-a vîndut în aproape un milion de exemplare la publicare (asta neînsemnînd că a văzut vreun ban, Rusia fiind şi astăzi raiul piratării de carte), a înfiinţat o revistă care a devenit repede cult pentru tinerii punk, a înfiinţat Partidul Naţional Bolşevic (Nasbol), s-a combinat – politic – cu Dughin, s-a despărţit de Dughin, s-a combinat cu Kasparov, s-a despărţit de Kasparov, s-a luptat cu Putin, a făcut închisoare, s-a căsătorit cu o actriţă, a divorţat, a făcut doi copii etc. În aceeaşi perioadă a început să viziteze în mod regulat zonele de conflict din fosta Iugoslavie, fiind un susţinător necondiţionat al sîrbilor. Este celebră scena în care Limonov trage cu mitraliera în Sarajevo, alături de bunul său prieten, Radovan Karadzic.
De unde însă fascinaţia tinerilor faţă de acest descreierat? Să ascultăm explicaţia lui Carrère, care, la rîndul său, merge pe urmele lui Zahar Prilepin: „Acum, spune Zahar Prilepin, trebuie să ne închipuim ce înseamnă un oraş rusesc de provincie, viaţa sinistră pe care o trăiesc acolo tinerii, viitorul lor total blocat, disperarea la care ajung în cazul în care au un pic de sensibilitate şi ceva aspiraţii. Dacă un singur număr din Limonka ajunge într-o asemenea localitate şi cade în mîinile unuia dintre acei tineri fără vreo ocupaţie, posomorîţi, tatuaţi, care îşi scarpină chitara şi îşi beau berile la umbra preţioaselor lor postere cu The Cure ori Che Guevara, partida e cîştigată. Rapid vor fi zece, douăzeci, întreaga gaşcă neliniştitoare de pierde-vară care o freacă prin piaţete, palizi, cu jeanşii lor negri şi rupţi, usual suspects, clienţi obişnuiţi ai posturilor de poliţie. Acum dispuneau de o nouă parolă, trecîndu-şi de la unul la altul Limonka. În spatele tuturor articolelor se afla tipul ăla, Limonov, căruia Zahar şi prietenii i-au citit febril cărţile şi care a ajuns în acelaşi timp scriitorul lor preferat şi eroul lor din viaţa reală“. Nasbol a însemnat, mai mult decît orice, canalizarea revoltei, locul unde se întîlneau, în mod fatal, tinereţea şi sărăcia. În nişte vremuri care şi-au purtat haosul şi pe plaiurile mioritice.
Carrère are o atitudine rezervată faţă de eroul cărţii lui. Atitudine care se întîlneşte simetric şi la Limonov: e un fel de joc de şah unde adversarii par a fi stabilit de comun acord că vor profita unul de celălalt. Carrère e în mod evident fascinat de picarul său alcoolic şi dependent de violenţă, dar fascinaţia sa e de multe ori cea pe care o simţi în faţa unui păianjen uriaş sau a unei alte creaturi care-ţi răsare în faţă, ca materializare a unui coşmar. Monstruozitatea lui Limonov e cu atît mai şocantă cu cît se combină cu elemente de o umanitate înduioşătoare: statura lui Limonov ţine de acel fantastic discret de care vorbea Caillois. O carte care trebuie citită de orice scriitor, fie şi numai pentru atmosfera mediilor scriitoriceşti din anii ’70 în Rusia, anii samizdatului şi ai zapoiului ca religie.
«Observator Cultural», №735, 14-20 august 2014
