copyleft 2012–2020Contra-dizidentul
Despre filmul procesului (plus imaginile cu cadavrele) lui Nicolae si al Elenei Ceausescu: «Caseta care prezinta omorirea sefului statului roman este marturia spectaculoasa si teribila a dragostei dintr-un cuplu imbatrinit, acea dragoste care se exprima prin stringeri de miini si schimburi de priviri».
Socant? Contextul in care apare e si mai agasant pentru cititorul roman sau occidental. Rusul Eduard Limonov scria la cald dupa vizionarea acelui film din decembrie 1989 care a facut incojurul lumii si intr-un fel lua apararea cuplului Ceausescu. Dar de ce e tulburator exact pasajul relatat mai sus? Pentru ca e o privire directa si rece asupra unui film care era destinat unei mase de consumatori infierbintati. Pentru ca acele gesturi de continua tatonare reflexa dintr-un cuplu vechi sint acolo. Limonov nu inventeaza. Le decupeaza impasibil si ni le prezinta. Evident, poti sa declari direct: «Limonov e nebun, pa!». Dar mai onest ar fi sa aprobi ca nebunul a vazut intr-un film destinat orbirii colective niste detalii care te lasa masca. Acei batrinei judecati pentru crime impotriva umanitatii se bijbiiau unul pe altul intr-un fel care ni s-a depozitat discret si definitiv in creier.
«Un dandy adevarat nu poate veni decit din provincie»
In toate librariile din Paris, in luna iunie a acestui an, trona premiata si cumparata carte intitulata Limonov (a luat Premiul Renaudot), o biografie semnata de ziaristul si biograful de meserie Emmanuel Carrere. Pe linga ea, mustesc carti de articole, literatura a numitului Limonov. Dar cea mai cumparata e biografia. E starul rock’n’roll politic estic, nihilistul rus care gidila francezul cititor, nebunul din Est, omul care pleca si se intorcea din Rusia in acelasi timp cu Soljenitin, dar care a facut tot posibilul sa urmeze un scenariu contrar, de antidizident.
Cine e Limonov? Poet, scriitor, om politic, agitator, nebun, poti sa-i spui cum vrei. Nu se supara. Omul a plecat dintr-un oras rus de provincie dupa ce a tot incercat sa fie poetul numarul 1 al Rusiei. N-a reusit decit sa prinda un top 10. Si din cauza marelui poet Iosif Brodski, pe care Limonov il uraste sincer, si el fugit in vest, si care a luat Nobelul si tot caimacul poetic al generatiei sale. Tot Brodski da un verdict care se potriveste foarte bine cu Limonov: «Un dandy adevarat nu poate veni decit din provincie». Limonov (un pseudonim — in ruseste e ceva intre «limonada» si «grenada»), cu un tata in NKVD, din orasul ucrainean Harkov, ajunge inca din adolescenta un soi de poet-raper, scrie Carrere. E fascinat de mafiotii fara mila, de baietii care bat, violeaza si pornesc in zapoi (intraductibil — un fel de bauta nebuna care se intinde pe zile si care nu se stie niciodata unde duce). Le pune pe toate cit mai sec si direct in poeme.
Isi calculeaza cariera literara. Se cupleaza cu o tipa mai in virsta ca sa aiba acces la un cerc de poeti ceva mai initiati. Isi face loc incet-incet. Cistiga mult cu felul in care-si fabrica singur haine sic. Scrie si bine. Incepe sa fie respectat. Ajunge cu greu la Moscova. Isi croieste si acolo un drum prin lumea literara, plina de baieti si fete care se iau foarte in serios, vede cum altii i-o iau inainte si suporta greu. Se indragosteste de o moscovita superba si fuge cu ea in New York. Socul obisnuit: nu e lapte si miere in America. Saracie lucie, un job obtinut cu greu la ziarul rusilor expati care ii dau toata ziua cu clisee ce-l scot din minti. Desi fugit din Rusia, nu e deloc pe acelasi fir nici cu dizidentii care, i se pare lui, mint si exagereaza, si nu inteleg maretia URSS, nici cu estetizanti «vinduti» precum Nabokov. Mai tirziu avea sa rezume starea de spirit in Jurnalul unui ratat, probabil cea mai buna carte din zecile pe care le-a publicat necontenit: visa la o revolta totala a ratatilor de peste tot, din SUA pina in URSS, saraci, parasiti de femei, abuzati, marginali, scriitori care nu se vind. «Iar eu, Eduard Limonov, o sa merg in fruntea coloanei, si toti or sa ma recunoasca si or sa ma iubeasca.» Intre timp isi pierde jobul de la ziar, frumoasa sotie il paraseste, ajunge sa traiasca din ajutorul social minim.
O scena care avea sa fie nucleul primei sale carti: se duce la un dealer negru si-i cerseste niste iarba. Incep sa se bata si sfirsesc intr-o romantica partida de amor. Il chema Chris, prima si ultima mare iubire homosexuala a lui Limonov. (In restul vietii, a preferat sa alerge dupa femei spectaculoase pe care reusea sa le cucereasca, dar care sfirseau invariabil in a-l parasi si mai spectaculos.) La putin timp reuseste sa vrajeasca o tipa din casa unui miliardar cu origini rusesti despre care crede initial ca e chiar fiica mostenitoare a bogatiei. Limonov se insela: era doar menajera. Chiar si asa e tolerat totusi in casa bogatanului, iar apoi e avansat la gradul de paj. Miliardarul rus ii face cunostinta cu tot felul de lume artistica buna, prinde ceva afectiune fata de el — nu stia ca intre timp cartea lui Limonov crestea in fiecare zi si era plina de fantezii teribile despre raderea de pe fata pamintului a alora ca el. Il intilneste tot acolo pe celebrul Ferlinghetti care se arata entuziasmat de carte si vrea s-o publice. Dupa ceva timp insa, renunta la idee si-i sugereaza lui Limonov sa mai bage ceva la finalul cartii ca sa semene cumva cu Taxi Driver. Limonov e scirbit. Pleaca la Paris unde are alta promisiune de publicare — ii si apare cartea pe care el o intitulase Eu, Edicika, dar pe care editorul francez, un scandalagiu notoriu, o numeste simplu: «Le poete russe prefere les grands negres». O las netradusa pe asta, se refera in orice caz la intilnirea cu Chris.
Limonov isi gaseste alta iubita superba, alcoolica si nimfomana. In rest, irita pe unde apuca rezistenta anticomunista din Vest. Participa la razboaie iugoslave alaturi de Arkan, liderul unei militii sirbe, este evident ras din toate agendele prietenilor vestici. Ba chiar apare intr-un documentar tragind cu mitraliera spre Sarajevo. Nimeni nu-l mai intelege pe Limonov. El are filosofia lui simpla enuntata violent: imi place razboiul civil, e o ocazie sa punem lucrurile la punct (cu aceeasi filosofie avea sa-si indemne simpatizantii sa-l voteze pentru al doilea mandat tot pe Eltin, ca poate iese tambalau). Omul e de necontrolat. Ajunge in Transnistria ca sa lupte, si citez, in numele societatii multietnice exsovietice cu nationalistii romani.
Mai mult decit un nebun din estul indepartat
Regasirea Rusiei, dupa caderea URSS, ii aduce si multrivnita popularitate. E in sfirsit iubit, celebru. Limonov e scirbit de intelectuali, de dulcegariile democrate ale lui Kasparov, il intereseaza o abordare mai radicala in opozitie. Ii fac rau cu foste mari glorii under (asa sint numiti cei din underground) care acum sint practic niste milogi care se pling in numele culturii. Asa ajunge la combinatia de nationalism cu bolsevism in Partidul National Bolsevic (membrii se numeau nasbol). Dupa un incident in Lituania in care doi nasbols protesteaza impotriva arestarii unui veteran rus acuzat de crime — se baricadeaza intr-un turn, ameninta, v-am mai povestit scena care apare intr-un roman al lui Zahar Prilepin –, national-bolsevicii ies in afara legii si poarta eticheta de «teroristi». Ceva mai tirziu, Limonov e saltat si acuzat de conspiratie terorista (era cu vreo zece prieteni in Kazahstan, a doua expeditie in care cauta prozeliti pentru ideile sale).
Ajunge intr-un «euroGulag» (numit asa la misto, pentru ca e curat si civilizat, de prezentat activistilor pentru drepturile omului) numit «Engels». Face puscarie la 60 de ani, ca un contradizident ce e, trebuie sa i se intimple totul chiar pe dos. E cazat alaturi de criminali de drept comun, baieti duri, rai, care il roaga sa le scrie povestile. Il poreclesc «Ben Laden» pentru ca e singurul acuzat de «terorism» din zona. Pina la urma, dupa aproape trei ani de inchisoare, intervine un inalt functionar din guvernul Putin si il roaga sa recunoasca «fapta terorista» ca sa-i dea drumul. Limonov refuza. Pina la urma convine cu avocatul sau o alta formula: sa spuna ca nu a contestat niciodata verdictul judecatorilor. Ii dau drumul. Se intoarce la Moscova. Iubitele sint din ce in ce mai tinere. Pe una de 16 ani o ajuta seara la lectii. Prezenta publica e din ce in ce mai glam.
Intr-o ultima intilnire a lui Carrere cu personajul sau, Limonov il intreaba: «De ce te-ai apucat sa scrii o carte despre mine?». «Pentru ca e o viata fabuloasa etc.», ii raspunde biograful. «O viata de cacat», raspunde Limonov.
Francezul incearca sa amine concluzia tocmai ca sa nu inchida cu aceasta scurta eticheta. Limonov a ajuns un megapersonaj, asa cum a vrut dintotdeauna. Pretul platit nu trebuie sa ne intereseze. El e durul care a facut exercitii fizice toata viata si a incercat sa nege suferinta, si pe a lui, si pe altora. E omul care scrie in forta si care totusi nu face decit sa alimenteze maretul cliseu cu rusul smuls din galeria de nihilisti dostoievskieni. Dar am tinut sa va prezint acest personaj care domina librariile frantuzesti. Pentru ca e mai mult decit un nebun din estul indepartat. Prezentat cam romantat, uneori cliseistic, alteori interesant de un biograf cuminte care cauta senzatie, controversa, nebunie, autentic. Ca noi toti.
«Suplimentul de cultură», №360, 16 июня 2012 года
